13091864_1193671237309568_245381334_o

Am acordat recent un amplu interviu în care am vorbit, printre altele, despre prima etapă a vieții mele în Arad și elementele care m-au determinat să mă implic ulterior în viața civică a acestuia – cultură, sport, spirit critic, presa arădeană, dialogul între zona civică și mediul politico-administrativ. Doresc să îl împărtășesc cu voi și o să încep cu perioada copilăriei și a adolescenței.

M-am născut și mi-am petrecut o mare parte din copilărie în cartierul Gai, într-o perioadă în care, ca și copii, ne bucuram de libertatea și siguranța oferite de o zonă liniștită, cu trafic auto redus, cu mulți copaci și iarbă în fața caselor. Alături de fratele meu mai mic, ne plimbam cu bicicletele, jucam fotbal și tenis de masă în curtea acoperită de vie, colecționam timbre, mergeam la pescuit și făceam des ieșiri în natură cu tata, jucam șah cu bunicul, care era pasionat de sportul minții și a avut grijă să ne învețe de mici, sau ieșeam afară și ne bucuram de compania numeroșilor copii de pe strada noastră, str. General Doda. Bunicul meu, veteran de război, ne-a educat de mici în spiritul dreptății și al corectitudinii. A venit în Arad împreună cu bunica imediat după război și aici au rămas. A fost militar de carieră în prima parte a tinereții, era un bun alergător și a câștigat numeroase medalii naționale în competițiile de alergare desfășurate atunci pe pistele atletice de pe stadionul Gloria, respectiv UTA. La una dintre competiții a fost remarcat de clubul Dinamo, care i-a făcut o ofertă de legitimare, foarte avantajoasă în acele timpuri: dacă ar fi acceptat, ar fi primit locuință în București și ar fi fost și gradat de către clubul departamental al Miliței, cum se proceda atunci. Îmi amintesc și acum de felul în care îmi povestea despre acest episod din viața lui și de răspunsul pe care l-a dat bucureștenilor. A refuzat, motivând că îi place prea mult Aradul, oamenii de aici și că nu va pleca niciodată. Așa a și fost, a rămas în Arad, a lucrat până la pensie la Fabrica de Vagoane, a avut doi copii și patru nepoți, printre care cu mândrie mă număr și eu.

Cartierul Gai era atunci, mai mult decât azi, un cartier multietnic, în care am crescut într-un spirit al toleranței și bunei înțelegeri. Bunica mea, româncă fiind, vorbea ungurește cu toate vecinele. Făcând parte dintr-o familie în care parinții au fost și sunt de confesiuni religioase diferite, am fost educat să respect nu doar libertatea religioasă, dar și acceptarea diversității ideilor. Dragostea pentru sport mi-a fost insuflată atât de bunicul, care deşi pensionar, mai intra la câte o miuță cu noi, dar și de tata, care era junior al clubului UTA chiar în anul când Bătrâna Doamnă realiza surpriza eliminării din Cupa Campionilor Europeni a campioanei en titre, Feyenoord Rotterdam.

În anul 1983 ne-am mutat tot în apropierea cartierului, într-un apartament din blocurile construite vizavi de fabrica Neuman și la câțiva pași de stadionul echipei Strungul. Având în vedere că locuiam lânga stadion, nu e greu de ghicit că, la fel ca majoritatea prietenilor și vecinilor, jucam fotbal. În mare parte a timpului, aveam acces atât la cele două terenuri mari din incinta bazei sportive, cât și la înca două de dimensiuni reduse, pe care le foloseam când echipa mare sau juniorii se antrenau pe terenurile principale. Am jucat doi ani la o grupă de copii din cadrul clubului Strungul și am fost antrenat de regretatul Miroslav Vidac, un om deosebit și unul dintre cei mai cunoscuți portari din istoria UTA-ei.

Un rol important în formarea mea ca om l-au avut dascălii de la Liceul Moise Nicoară, ale cărui cursuri le-am urmat în perioada 1992-1996, dar și compania unor colegi de clasă deosebiți, cu care discutam des despre cultură, societate, religie, politică și istorie. Îmi amintesc cu plăcere de serile petrecute pe ștrand, cu atmosfera sa unică, pe care, din cauza unor greșeli administrative, am pierdut-o. Am fost atras și de viața culturală a orașului și în liceu îmi plăcea să merg la concertele Filarmonicii și la piese de teatru.

Așadar, la finalul adolescenței, am pornit în viață având niște valori și preocupări bine conturate: atașamentul față de oraș, cultura și istoria sa, toleranța, acceptarea diversității de idei, pasiunea pentru UTA și sport în general, respectul față de simbolurile Aradului, dragostea față de mișcare și natură, dar și interesul pentru realitatea socio-culturală a orașului și a țării. Toate acestea au avut un rol determinant peste ani, când am revenit acasă după terminarea studiilor și am decis să aleg implicarea. Revenirea mea în Arad a coincis cu ascensiunea unui sistem politic și administrativ aflat în contradicție profundă cu educația mea, spiritul cetățenesc, dragostea pentru artă, urbanism, natură și frumos în general. Acel sistem care a devenit tot mai puternic și nociv a atentat constant la identitatea orașului meu și implicit la adresa mea, de aceea am decis că e cazul să trec la un alt nivel de implicare.

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

You may use these HTML tags and attributes:

<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>